Conform Economistul.ro: România, în ciuda abundenței de ape curgătoare și a poziționării sale geografice favorabile, se confruntă cu o realitate paradoxală în ceea ce privește resursele de apă. Statisticile arată că țara se apropie de pragul de stres hidric, iar gestionarea deficitară a acestei resurse vitale a dus la o depreciere semnificativă a infrastructurii, în special a sistemului național de irigații.
De la bogăție la fragilitate hidrică
Filosoful antic Thales considera apa principiul fundamental al vieții. O convingere similară pare să fi persistat în România, alimentată de prezența Dunării și a Carpaților. Totuși, realitatea este alta. Resursa anuală utilizabilă de apă se situează în jurul valorii de 40 de miliarde de metri cubi, echivalentul a aproximativ 1.900 de metri cubi pe locuitor. Această cifră plasează România în grupul țărilor Uniunii Europene cu cele mai reduse resurse de apă dulce raportate la populație, alături de Polonia, Cehia, Cipru și Malta. O parte importantă din apa care traversează țara provine din amonte, pe Dunăre, ceea ce subliniază dependența României de deciziile luate în celelalte zece state riverane.
Distrugerea sistemului de irigații, o lecție administrativă
Cea mai evidentă discrepanță dintre aparență și realitate se manifestă în sistemul național de irigații. Înainte de 1990, România dispunea de o infrastructură extinsă, capabilă să irige aproximativ 3,2 milioane de hectare. Județul Constanța era un exemplu elocvent, cu peste 87% din suprafața agricolă irigată. În deceniile ce au urmat, sistemul a fost sistematic distrus. Stații de pompare au fost dezmembrate, conducte sustrase, iar dale de beton din canale folosite ca material de construcție sau fier vechi. Astăzi, suprafața efectiv irigată la nivel național reprezintă o fracțiune infimă din terenul arabil. Această „chrematistică regresivă”, cum ar fi numit-o Aristotel, prioritizează extragerea de valoare imediată în detrimentul administrării unei infrastructuri esențiale pentru securitatea alimentară.
Dunărea: resursă comună, negocieri permanente
Dunărea rămâne un simbol al cooperării în gestionarea apei. Complexul hidroenergetic de la Porțile de Fier, construit în comun cu Serbia, demonstrează că voința politică poate duce la realizări de anvergură. Cu toate acestea, fluviul este și un teren de negociere constantă cu celelalte nouă state riverane, referitor la navigabilitate, calitatea apei și debitele minime garantate. Securitatea hidrică a României depinde, așadar, de o diplomație fluvială activă și de o poziție clară în acest context.
Apa de la robinet: o realitate insuficientă
Una dintre cele mai dureroase dimensiuni ale problemei este accesul la apă potabilă și canalizare. În 2024, doar 77,6% din populația României era conectată la sistemul public de alimentare cu apă, un procent sub media europeană. Situația canalizării este și mai gravă, cu doar 60,7% din populație racordată, față de peste 81% la nivel european. Discrepanța este uriașă între urban și rural, unde doar 19% din gospodării dispun de sisteme centralizate de evacuare a apelor uzate. Aproximativ patru milioane de români încă folosesc fântâni sau hidrofoare, o realitate de neacceptat într-o țară traversată de un mare fluviu european. Lipsa apei nu este problema, ci lipsa investițiilor constante și coerente.
Spre o strategie națională a apei
Valorificarea apelor minerale și termale, un patrimoniu moștenit din antichitate, rămâne insuficientă. De asemenea, resursele subterane, cele mai stabile, sunt privite ca o rezervă de ultimă instanță, nu ca o componentă strategică. Directiva-cadru europeană privind apa impune o gestiune integrată, pe bazine hidrografice, care leagă calitatea apei de sănătatea ecosistemelor și de dezvoltarea economică. Transpunerea legislativă există, însă distanța față de practica administrativă rămâne principala vulnerabilitate.
Pentru a transforma acest tablou descurajator, sunt necesare măsuri concrete. Reabilitarea selectivă a sistemului de irigații, accelerarea racordării rurale la apă și canalizare, o poziție diplomatică activă pe Dunăre și o strategie națională distinctă pentru apele subterane, alături de valorificarea apelor minerale și termale, sunt direcțiile esențiale. România nu duce lipsă de apă în sens geografic, ci de o administrare care să trateze fiecare picătură ca pe o resursă finită și prețioasă, nu ca pe ceva ce se poate permite să se scurgă printre degete.
Sursa: Economistul.ro
