Conform Economistul.ro: Adevărul despre PNRR: Nu este o pomană europeană, ci o zgardă plătită cu miliardele noastre de recunoștință
Ultimele zile au fost marcate de un spectacol politic familiar, în care inițiative precum Strategia națională pentru conservarea biodiversității sau legea salarizării unitare se lovesc de o rezistență firească, iar amenințarea pierderii fondurilor europene din PNRR este invocată ca un argument decisiv. Panica devine, astfel, instrument de presiune morală, îndreptată inclusiv împotriva celor care ar trebui să înțeleagă complexitatea mecanismului. Este momentul să analizăm cu obiectivitate afirmațiile despre banii europeni și presiunea pe care aceștia o exercită asupra României.
Absorbția nu este un dar, ci o factură
Anunțurile privind miliardele „absorbite” din fondurile PNRR sunt primite cu entuziasm, însă această bucurie ignoră realitatea modului în care funcționează mecanismul. O autostradă românească, de exemplu, necesită în medie șapte ani de la idee la finalizare, jumătate din acest timp fiind consumat de birocrație: studii de fezabilitate, proiecte tehnice, avize de mediu, exproprieri, licitații și contestații.
În limbajul tehnic, absorbția reprezintă plățile deja efectuate, adică finalizarea lucrării, verificarea ei și aprobarea plăților. Comunicarea publică tinde să comprime acest lanț de proceduri într-o cifră unică și triumfătoare. Astfel, un oficial care anunță absorbția a semnat, în realitate, o factură ajunsă la scadență, iar meritul aparține în principal funcționarilor implicați, nu politicienilor de la tăierea panglicii. Este necesară o discuție mai directă despre problemele reale ale mecanismului, dincolo de cifrele rotunjite pentru rețelele sociale.
De la aproape treizeci de miliarde la puțin peste douăzeci
România a debutat în 2021 cu un plan PNRR estimat la 29,2 miliarde de euro, ulterior revizuit la 28,5 miliarde. Din acestea, 13,6 miliarde erau granturi, iar 14,9 miliarde împrumuturi. Documentele europene aprobate în iulie 2026 relevă însă o realitate diferită: costul estimat al planului a scăzut la 20,106 miliarde de euro. Din această sumă, 13,566 miliarde reprezintă contribuție financiară nerambursabilă, iar maximum 6,541 miliarde rămân împrumuturi ce vor fi rambursate cu dobândă.
Diferența dintre grant și credit nu este doar contabilă. Grantul mărește resursele fără a crea o datorie echivalentă, în timp ce creditul crește simultan disponibilul și datoria publică. Reducerea drastică a componentei de credit semnalează prudență, dar indică și renunțarea la investiții pe care administrația nu le-a putut realiza în calendarul impus de Bruxelles. Cele aproape treizeci de miliarde invocate în discursul public au dispărut din realitatea contractuală, iar suma rămasă include peste șase miliarde de euro pe care România va trebui să le returneze.
Prețul ascultării, o condiționalitate unică
Aici rezidă miezul discuției, pe care propaganda ocolitoare preferă să-l ignore. La fel ca în vechea Romă, unde clientela presupunea o relație inegală între patron și client, România se află într-o relație administrativă similară cu Bruxelles-ul. Banii europeni vin însoțiți de jaloane, ținte și rapoarte de progres, dar tot mai des și de condiționalități ce depășesc disciplina bugetară, atingând arhitectura legislativă internă.
Strategia națională pentru conservarea biodiversității, de exemplu, a fost elaborată fără un cadastru forestier complet, fără un cadastru agricol actualizat și fără o evidență clară a stânelor. Orice obiecție legată de lipsa de rigoare științifică este întâmpinată cu amenințarea pierderii unei tranșe financiare. Legea salarizării unitare a fost transformată dintr-o discuție tehnică într-un test de loialitate față de jaloane semnate de o guvernare care nu mai este la putere. Niciun alt stat membru nu își vede politica internă dictată cu aceeași minuțiozitate, pentru că niciun alt stat membru nu a acceptat cu atâta docilitate să transforme condiționalitățile europene în axiome morale interne.
Peste un miliard de euro a fost alocat dotării unităților de învățământ cu laboratoare și echipamente digitale, în condițiile în care populația școlară a scăzut cu 6,5%. Programul de împăduriri, pornit cu o țintă de 56.000 de hectare, a coborât la 18.000 de hectare, cu o alocare redusă. În sănătate, aparatura modernă ajunge adesea într-un context fragil, marcat de deficit de specialiști și contracte de mentenanță costisitoare. În fiecare caz, se confundă obiectul cumpărat cu serviciul creat, tomograful devine reformă medicală, iar hectarul plantat, biruință ecologică.
România nu este singurul popor pus în fața alegerii dintre resursă și autonomie, dar pare a fi singurul care a transformat această alegere într-un test de credință. Fondurile europene reprezintă un avantaj pentru o economie ce nu și-ar fi permis acest ritm de investiții. Condiționalitățile depășesc însă simpla disciplină financiară, ajungând să dicteze legile, strategiile și viitorul administrativ. Nu suntem proștii de serviciu ai Europei, ci un stat ce a preferat confortul dependenței față de disciplina construirii propriei capacități.
Sursa: Economistul.ro
