Femeile din București care doresc să facă o întrerupere de sarcină la cerere trebuie să se lupte adesea cu obstacole și confuzie în sistemul public de sănătate, unde dreptul lor legal pare adesea să nu fie respectat pe deplin sau să fie condiționat în mod discreționar. În timp ce legislația românească permite avortul până la 14 săptămâni, realitatea din maternitățile și spitalele din Capitală arată o imagine diferită, marcată de restricții, lipsa de transparență și variații semnificative între diferite unități.
Dreptul la avort, un drept fluctuant în spitalele bucureștene
Potrivit constatilor unor anchete recente, accesul la serviciile de întrerupere a sarcinii depinde adesea de locație, personalul disponibil, sau chiar de convingerile individuale ale medicilor. În unele spitale, procedura este disponibilă fără programare și fără condiții suplimentare, însă în altele, pacientele trebuie să treacă printr-un întreg proces birocratic, sau chiar să fie programate cu mult timp înainte, ceea ce face ca dreptul la alegere să devină un adevărat labirint.
Un exemplu ilustrativ îl reprezintă Maternitatea Giulești și Spitalul Clinic „Dr. I. Cantacuzino”, unde întreruperile de sarcină au fost menționate ca fiind disponibile fără obstacole, oferind astfel un exemplu de practică normalizată în contextul legislației. În schimb, la Spitalul „Nicolae Malaxa”, accesul este limitat de un sistem absurd, având doar trei locuri pe zi, iar femeile sunt sfătuite să se prezinte foarte devreme pentru a se asigura că pot beneficia de procedură. „Nu e nevoie de programare, dar trebuie să fiți de dimineață aici, pentru că se fac doar trei chiuretaje pe zi. Trebuie să fiți aici, dacă sunteți printre alea trei…”, a explicat una dintre asistente.
Confuzie și lipsă de coerență: geneza și impactul restricțiilor
Problemele legate de accesul inconsistențiu la avort sunt multiple și adesea generate de deficitul de personal sau de interpretări diferite ale legislației. La Maternitatea Polizu, de exemplu, operatorii au declarat în mod contrar că „chiuretaje la cerere nu se fac, doamnă. Nu se fac de câțiva ani”, chiar dacă directiva legală prevede explicit posibilitatea de a realiza astfel de proceduri până la 14 săptămâni. Ulterior, managera unității, Oana Toader, a recunoscut că situația s-a schimbat, dar fricțiunea evidențiază lipsa de coerență în aplicarea regulilor.
Situația devine și mai critică în alte spitale unde întreruperile de sarcină sunt chiar imposibile din cauza unui refuz explicit. La Spitalul Clinic CF 2, pacientele sunt îndrumate să caute alternative în alte unități mai mari, sugerând un profil de reticență sau convingeri personale ale medicilor care limitează accesul la această procedură. În aceste condiții, timpul, banii și stresul pentru femeile afectate devin elemente suplimentare de dificultate, ceea ce contravine dreptului lor fundamental la alegere și control asupra corpului.
Lipsa de transparență și diferențele din sistemul public de sănătate
Situația denotă o criză de înțelegere și aplicare uniformă a drepturilor legale ale femeilor. În condițiile în care legislația românească garantează posibilitatea de a întrerupe sarcina până la 14 săptămâni fără excepție, realitatea din teren arată o situație complexă și adesea dezavantajată pentru femeile din Capitală. Multe unități sunt afectate de lipsa de personal, de condiționări neoficiale și de informare insuficientă, ceea ce creează o barieră semnificativă între femei și dreptul lor legal.
În timp ce autoritățile și specialiștii din sistem se străduiesc să aplice corect legislația, practicile și atitudinile unora dintre medicii din spitale pot reduce drastic posibilitatea femeilor de a beneficia de servicii sigure și legale. În ciuda eforturilor legislative, ceea ce se întâmplă în unele unități demonstrează necesitatea unui control mai strict, a reglementărilor clare și a unui suport adecvat pentru personalul medical, pentru a asigura drepturile femeilor cu adevărat.
Pe măsură ce dezbaterea continuă, oficialii anunță că legea privind avortul rămâne o prioritate, însă cele mai recente evenimente demonstrează că, în practică, există încă un drum lung până la respectarea deplină a acestui drept fundamental în sistemul de sănătate publică.
Sursa: Buletin.de
