Filmul „Hamnet” al Chloé Zhao, recent lansat în cinema și premiat cu nominalizări la Oscar, aduce în prim-plan o interpretare cinematografică a tragediei lui William Shakespeare, concentrându-se pe moartea fiului său, Hamnet, în timpul unei epidemii de ciumă. Filmul nu doar exploatează tematica pierderii unui copil, ci o transformă într-o poveste despre durere, viață și magia artei, desenând totodată o portretizare subtilă a lumii elisabetane.
O adaptare semi-fictivă cu substrat istoric și simbolic
Regizoarea americană, cunoscută pentru stilul său poetic și vizual, îmbină scene dinamice cu flashback-uri și imagini simbolice. „Hamnet” nu urmărește narativul clasic, ci o serie de episoade care evocă suferința mamei, interpretată convingător de Jessie Buckley, și tensiune emotională dincolo de cuvinte. Filmul încearcă să re-goblinizeze universul elisabetan, insuflat cu magie și misterie, în ciuda unei atmosfere de austeritate și moarte.
Titlul filmului devine un element obsesiv, culminând într-o scenă în care gravestone-ul copilului poartă clar inscripția „HAMNET”, reafirmând astfel impactul emoțional al dispariției. Zhao focusează pe natura implacabilă a pierderii, pe contrastul dintre fragilitatea copilului și duritatea realității, iar modul în care încadrează scenele sugerând un spectacol teatral adâncește senzația de fragilitate și efemeritate.
Portrete intime și simbolism artistic
Jessie Buckley interpretează o mamă profund afectată, a cărei imagine oscilează între scorne de îndoială și o acceptare dureroasă. Într-una dintre scene, ea se plimbă prin păduri, simbol al tainelor și al magiei naturale, apoi traversează un sat Tudor cu pereți albi și accente negre, evocând o lume învăluită în mister. Paul Mescal, în rolul neatribuit al lui Shakespeare, apare ca un scholar chinuit, neînțeles și captiv în propriile gânduri, departe de familia sa.
Filmul excelează prin utilizarea scenelor spectaculoase: copaci impunători, scene întunecate și scene de sfârșit marcate de pete negre, simbol al durerii, dar și al renașterii artistice. Zhao livrează o reflexie subtilă asupra creației, unde arta devine o formă de imortalizare a suferinței: „Lumea ne răpește ceea ce iubim, dar arta ne dă nemurirea,” pare să spună filmul.
Decalogul simbolurilor și mesajul central
„Hamnet” pare să susțină ideea că durerea pierderii nu poate fi vindecată, dar poate fi transformată în artă. Într-un moment de introspecție, Buckley își drege chipul, sprijinindu-se pe o barcă de magie, pentru a înțelege sensul tragediei: „Este o revelație peste smirck-ul meu de obicei, o înțelepciune subtilă, care nu se arată ușor.”
Însă filmul mai surprinde și o perspectivă oarecum contradicțională, în care virtuțiile sale nu se limitează la estetica vizuală, ci și la modul în care introduc spectactorul în lumea unui univers în care pierderea, dar și creația, devin o unealtă de nemurire. Zhao reușește să creeze o punte între magia secretelor elisabeteane și sentimentul universal al durerii, dezvăluind că, în final, arta este singura cale de a rămâne viu.
Astfel, „Hamnet” devine mai mult decât o adaptare istorică: e o meditatie asupra modului în care durerea ne modelează și netransformă în creație, într-un univers în care moartea și viața se contopesc într-un dans regretos, dar plin de frumusețe. Întrebarea rămâne: dacă în urmă cu o jumătate de secol un film spaniol capta atenția prin întrebarea „Who Can Kill a Child?”, acum lumea artistică răspunde cu tărie și subtilitate: „Noi putem”, demonstrând astfel că răbdarea, revelația și durerea pot da naștere unor capodopere.
Sursa: Nplusonemag.com
