Discuțiile legate de tarifarea transportului în comun din București au revenit în prim-plan, provocând un nou val de controverse și polemici. În timp ce oficialii propun creșteri de tarif, există un wider context care ridică întrebări fundamentale despre modul în care este gestionat sistemul de transport public și despre sustenabilitatea finanțării lui.
### Politica tarifară: între eficiență și populism
După ani de frustrări și promisiuni neîmplinite, dezbaterea din ultima perioadă capitalizează pe ideea de eficientizare a cheltuielilor și combatere a corupției. Sunt voci care cer ca, înainte de orice majorare de preț, să fie abordată problema cheltuielilor inutile și să fie eliminată eventual corupția din gestionarea fondurilor publice pentru transport. Un argument puternic susține că, în esență, Bucureștiul nu are motive întemeiate să nu investească subvenții suficiente pentru gratuitate totală, dat fiind că bugetul local, în mod teoretic, ar permite acoperirea acestor costuri.
Exemplul Sectorului 3, cunoscut pentru bugetele impunătoare și gestionarea aproape autonomă a fondurilor, vorbește despre posibilitatea de a susține integral transportul gratuit pe banda rulantă a STB. Suma anuală de peste 350 de milioane de euro, provenită din bugetul sectorului, pare să fie suficiente pentru a acoperi toate cheltuielile, dar realitatea administrației locale și a sistemului de operare este mult mai complexă.
### Efectele experienței din Balcani: libertate cu prețul calității
Un exemplu relevant în acest context vine din Belgrad, unde recent s-a implementat gratuitatea totală pentru transportul public. În teorie, măsura pare atrăgătoare, însă experții și jurnaliștii locali trag un semnal de alarmă. Documentând situația, publicația sârbă Vreme afirmă că „o astfel de măsură nu are efect, dar ar putea fi eficientă dacă ar fi legată de alți factori, cum ar fi taxa pentru intrarea în centru pentru mașini sau parcări mult mai scumpe”. În practică, rezultatele au fost dezamăgitoare. Două aspecte ieșite în evidență sunt calitatea scăzută a transportului și colapsul parcului de vehicule, din cauza reducerii semnificative a fondurilor directe provenite de la călători.
Se evidențiază un fenomen de „caravană”, în care multiple autobuze și troleibuze vin deodată pe aceeași linie, după perioade lungi de staționare în stații, din cauza lipsei unui management eficient și a sistemelor digitale funcționale. În plus, odată ce cetățenii nu mai plătesc pentru bilete, percepția lor asupra drepturilor scad, iar calitatea serviciului se deteriorează drastic, fiind un cadru propice pentru degradarea infrastructurii și a standardelor de operare.
### Modelul londonez și alternativele sustenabile
În contrast, sistemul din Londra stă ca un exemplu de gestionare eficientă și sustenabilă. Acolo, banii din bilete și abonamente, extrem de costisitori, sunt reinvestiți în dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor, în timp ce subvențiile finanțează diferența fără să devină o gaură neagră bugetară. Plătind pentru bilet, utilizatorii contribuie direct la îmbunătățirea calității și extinderea rețelei.
„Când plătești biletul, plătești în mod direct pentru îmbunătățirea calității serviciului. Nu pentru salariile ‘șefilor și șefuleților’”, este principala diferență față de București, unde statul și administrațiile locale tratează subvenția ca pe o soluție de supraviețuire, mai degrabă decât ca pe o investiție în dezvoltare. Această abordare blochează orice perspectivă pe termen lung și împiedică modernizarea sistemului de transport.
### În ciuda provocărilor, perspectiva administrativă
Recent, primarul Ciprian Ciucu a încercat să atragă atenția asupra situației de la STB, solicitând un audit extern pentru clarificarea situației financiare și operaționale. În urmă cu câteva zile, însă, Consiliul General a respins inițiativa, iar primarul a fost nevoit să se adapteze cu soluții mai puțin eficiente, precum cererea de planuri de reformare a actualei conduceri a companiei. O astfel de abordare ridică semne de întrebare în ceea ce privește realitatea voinței de reformare, având în vedere că aceiași profitori din sistem sunt invitați să găsească soluții de „eficientizare”, în timp ce sindicatele resimt despre sine un puternic interes politic și financiar.
În acest context, insolvența companiei ramâne o posibilitate reală, fiind privită ca un ultim resort pentru restructurarea economică. Însă, indiferent de scenariu, costurile vor fi suportate de bucureșteni, fie direct, prin bilete, fie indirect, prin taxe și impozite, într-un mecanism care, până la urmă, favorizează o clasă politică și administrativă tot mai deconectată de nevoile reale ale populației.
Pe măsură ce situația încă se dezvoltă și perspectiva unei reforme adevărate pare departe, rămâne întrebarea dacă Bucureștiul va reuși vreodată să adopte un model sustenabil, realist, și capabil să asigure un transport public eficient și modern, atât pentru muncitori, cât și pentru dezvoltarea orașului pe termen lung. Până atunci, bucureștenii vor plăti prețul incertitudinii, fie cu buzunarul, fie cu răbdarea.
