Reinterpretarea „Cercului dintelui” de Emerald Fennell: o poveste de dragoste spulberată
Emerald Fennell aduce pe marile ecrane o versiune controversată a celebrei opere „Wuthering Heights” a lui Emily Brontë, un film care promite să exploreze laturi întunecate ale pasiunii, dar care, în mod paradoxal, pare să elimine esența tensionată a povestirii originale. Fennell definește filmul ca o „fantasie”, un demers artistic care, în loc să se concentreze asupra caracterelor complexe ale lui Heathcliff și Catherine, transformă aceste personaje într-o simplă poveste de dragoste tânără și nevinovată.
O lume de opulență și perversitate
Deschiderea filmului este marcată de o secvență surprinzătoare: sunetul unei corp purtând bătăi de moarte, ce inițial se confundă cu acte de pasiune, dar care devine curând o reflecție a morții. Designul de producție extravagant, ce include camere tapetate cu piele-colorată flesh și personaje în latex roșu, încearcă să capteze o atmosferă percutantă, dar rezultatul este mai degrabă o paradă a esteticului decât o explorare profundă a psihologiei umane. Fennell se dovedește a fi mai preocupată de imagine decât de sufletul întunecat al poveștii originale.
„Încercăm într-o oarecare măsură să luăm o mică fărâmă din carte și să-i dăm sens”, afirmă Fennell. Totuși, absența tensiunii care definește relația dintre Heathcliff și Catherine este evidentă. Personajele sale sunt frumoase, fără vină, asemănătoare cu cele din romanele lui Nicholas Sparks, dar lipsesc complexitățile și contradicțiile care au făcut recunoașterea romanului lui Brontë unică.
O alegere discutabilă: anihilarea monștrilor
Fennell se îndepărtează flagrant de trăsăturile esențiale ale lui Heathcliff și Catherine, transformându-i din monștri în victime. În loc de a explora natura lor sadică și pasională, deciziile lor sunt minimalizate, făcându-i să pară nevinovați de consecințele acțiunilor lor. Această alegere artistică a stârnit critici, neavând la bază profunzimea scrisă de Brontë, ci aducând în discuție motifuri mai superficiale.
Astfel, impactul tragic al romanului, ce îmbină dragostea extremă cu ticăloșia, este înlocuit cu o poveste de amor idealizat, lipsită de complexitate psihologică. Spectatorul nu reușește să simtă durerea sau iubirea profundă, ci asistă la o narațiune de dragoste care se destramă fără un motiv bine întemeiat.
O nouă viziune asupra personajelor secundare
Fennell reinterpretează și rolul lui Nelly Dean, menționată în romanul original ca o naratoare voit ambivalentă, având un amestec de simpatie și viciu. În film, Nelly devine anti-eroina, dând naștere la noi întrebări despre responsabilitate și impactul deciziilor pe care le fac personajele centrale. Astfel, criticile se concentrează pe transformarea sa într-un „torturator” al lui Heathcliff și Catherine.
Această dinamică complicată între Nelly și celelalte personaje ridică întrebări etice și morale pe care Fennell le investigatează, dar care rămân adesea neexplorate în profunzime. Fennell menține un stil similar cu cel din „Saltburn”, jonglând cu concepte precum statutul social și moralitatea caracterelor, dar sfârșește prin a susține o narare conservatoare a povestii.
După toate acestea, „Wuthering Heights” de Emerald Fennell pare să renunțe la trăirile profunde și conflictele captivante din romanul lui Brontë, în favoarea unei estetici superficiale. Așa cum reiese din producția filmului, promisiunea de a explora pasiunile întunecate ale umanității este abandonată în favoarea unei povestiri care nu reușește să captiveze. Cu o astfel de abordare, filmul riscă să fie uitat, rămânând o simplă notă de subsol în lunga istorie a adaptărilor literare.
