Conform Descopera: Oxitocina, dincolo de „hormonul iubirii”: legătura neașteptată cu gestionarea fricii
Oamenii de știință au descoperit dovezi surprinzătoare care sugerează că celulele cerebrale sensibile la oxitocină, cunoscută popular ca „hormonul iubirii”, joacă un rol crucial în recunoașterea momentului în care un pericol a trecut. Această descoperire subliniază complexitatea rolului oxitocinei în creier, dincolo de asocierea sa tradițională cu sentimentele de atașament, încredere și afecțiune. Reputația sa de simplă substanță chimică socială a fost contestată de mult timp, cercetările indicând că efectele sale sunt nuanțate, adaptându-se la contextul situațional, starea emoțională a individului și percepția acestuia asupra celorlalți ca fiind siguri sau amenințători.
Rolul talamusului paraventricular în extincția fricii
Experimente recente efectuate pe șoareci au identificat un grup specific de neuroni care exprimă receptori de oxitocină. Acești neuroni par să influențeze atât comportamentul social, cât și procesul de extincție a fricii – învățarea că un stimul anterior asociat cu un pericol nu mai reprezintă o amenințare. Studiul, publicat în revista Brain, sugerează că talamusul paraventricular (PVT), o regiune a creierului implicată în reglarea stresului, a motivației și a comportamentului emoțional, ar putea fi un centru neuronal cheie unde interacționează semnalele sociale și cele legate de frică.
Pentru a investiga aceste efecte, o echipă de cercetători din Japonia a utilizat șoareci masculi modificați genetic. Prin suprimarea sau activarea selectivă a neuronilor identificați, aceștia au observat impactul asupra comportamentului animalelor. Atunci când acești neuroni au fost suprimați, șoarecii au manifestat un interes redus față de interacțiunea cu animale necunoscute. Această diminuare a angajamentului social nu a fost atribuită unei scăderi a mobilității sau unei anxietăți crescute. În mod interesant, activarea aceluiași grup de neuroni nu a condus la o creștere a sociabilității, indicând că prezența lor este necesară pentru un comportament social normal, dar stimularea lor nu este suficientă pentru a spori acest interes în mod artificial.
Implicarea oxitocinei în reconfigurarea memoriei fricii
Ulterior, cercetătorii s-au concentrat pe procesul de extincție a fricii. Șoarecii au fost condiționați să asocieze un anumit mediu cu un șoc electric ușor. Ulterior, aceștia au fost readuși în același mediu, însă fără a mai primi stimulul aversiv. Suprimarea neuronilor sensibili la oxitocină nu a afectat formarea memoriei inițiale a fricii. Totuși, șoarecii au continuat să manifestă comportamentul de „împietrire” – o reacție tipică de frică, de a rămâne imobilizați – atunci când se întorceau în mediul care nu mai era periculos. Acest lucru sugerează că aceștia au întâmpinat dificultăți în a înțelege că pericolul a dispărut.
Activarea neuronilor, pe de altă parte, a redus tendința de „împietrire” în faza inițială, însă acest efect nu s-a menținut pe termen lung, dispărând după o zi sau o săptămână. Aceste descoperiri preliminare ar putea oferi indicii timpurii cu privire la cauzele posibile ale perturbărilor în procesele de interacțiune socială și de gestionare a fricii, observate în afecțiuni precum autismul și tulburările de anxietate.
Dacă cercetările viitoare vor confirma existența unui mecanism similar la oameni, acestea ar putea contribui la o mai bună înțelegere a acestor condiții complexe. Pentru moment, datele actuale sugerează că influența oxitocinei este profund dependentă de localizarea specifică și de momentul acțiunii sale în arhitectura cerebrală.
Sursa: Descopera
